|
Am asteptat tarziu, pierdut in ceata noptii un semn pe care, poate, stiam ca nu-l voi primi… am trecut demult pe cararile pe care sunt acum, asteptand sa rasara soarele la miezul noptii. E tarziu... prea tarziu. E tarziu sa-mi arat ranile soarelui si sa ma rog sa m-i se vindece... e tarziu sa privesc la cer si sa-mi caut iertarea... aici am cazut, dureros, din nemurirea mea... aici mi-e condamnarea si osanda. Am incercat apoi sa scrijelesc lacrima pe brazda pamantie... cu irisul. Si pamantul a sangerat...in amintirea ta. Nu am fost acolo unde trebuia, nu am facut ce trebuia facut. Dar am ales sa fiu eu insumi, in propria-mi contrazicere. Am vazut apusul unei mari zile, credeam ca nu se va mai termina niciodata, dar am uitat ca e doar o zi. Am uitat de unde imi traiesc durerea si incotro imi caut vindecarea, poate in sicriu... sau poate nici acolo. Am gresit fata de tine, am gresit fata de fire... m-am intors cu spatele la ceea ce ma tinea pe mine sa fiu cum sunt... sau ma tinea sa nu fiu ce sunt. E tarziu... prea tarziu sa-mi spun ca sunt om... sa-mi spun durerea mie. Ar fi erezie, hula sa ma chem ce am fost. Cenusa am fost, cenusa sunt si acum, dar nu ma sperie gandul ca, poate, intr-o zi vantul o sa-mi rasfire corpul din cenusa inspre neanturi. Am auzit in vremelnicia gandului meu cuvintele „lacrima si tacere” si vremelnicie din nimic vesnice s-au facut. Traiesc... aici mi-e osanda...dincolo de gand sunt eu. Ma simt eu... cu mine ca o boala ce erupe, ca un copil ce plange din pamant, il aud cum isi scrijeleste sicriul pe dinauntru. Si ma vad... o umbra, mormaind...ma simt pe mine, cel care nu sunt eu, ci boala, invinetit, transfigurat, copil degenerat putrezind de viu in propria-mi celula, afundata adanc in ceea ce ma numesc eu: templu. Ecouri din trecut bat acum la poarta prezentului, si-l inabusesc. Trecut, intarzaiat... lovit. Cad in genunchi si-mi curge sange din carnea pe care-o mai am... cer indurare unei pietre de mormant. Ii cer iertare ei, si ma-ntreb oare ce va fi? Aud armonia surda si pribeaga a coardelor pianului pe care-odata stateai tu... blestem... si cantam eu... aveai in mana o carte veche si grea, cu numele Destin. Ai lasat-o acolo si ai plecat... caci era vremea inmormantarii tale... din ce ai fost a ramas piatra careia acum ii cer iertare... ai ramas un geamat surd in noapte, un vals de suspin... intr-un oras pustiu, pierdut si tarziu. A trecut atat de-atunci... clipe atat de singure... dintr-un om atat de singur. Incerc inutil sa pun la loc cenusa, s-o modelez cum era ea odata... dar apa nu pot face din cenusa, pomi nu pot sadi din ea si nici cerul nu-l pot desena cu ea. Renunt... Am uitat... si-acum imi amintesc clipele insangerate... sparte ca niste sloiuri de gheata pe sicrie innegrite...
Uiti ca eu am sticla si eu port blestemul... tu nu mai stii sa asculti tacerea si nici sa zdruncini veacurile stravezii sa le vezi lacrima... Aici mi-e implinirea, aici m-ai nemurit tu pe mine E locul unde speranta se contopeste cu osanda, Locul unde se uneste lacrima cu tacerea... Si cu mine... Si cu tine, din mine... Ca si cum s-ar uni trecutul cu prezentul si viitorul, Cu noi si amintirea Ca vremelnicia cu vesnicia...
|