Se făcea că s-a trezit în infinit.
Tot ce atingea se schimba.
Firele de iarbă pe care păşea deveneau valuri.
Florile pe care le atingea se transformau în fluturi.
Adierea de vânt pe care o simţea îngheţa în zbor şi lua forma frunzelor care pluteau lin în jurul ei fără grija că vor atinge pământul.
Din depărtare auzea un pian. Zâmbi melancolic, a amintire, şi dintr-o dată văzu pianul lângă ea. Gândul avea puteri fantastice acolo: anula orice depărtare.
Se uita la clape, cum valsau singure, fără să fie atinse, şi, atinsă de atâta emoţie, deveni transparentă.
În jurul ei rătăcea o iluzie. Întinse mâna să o mângâie, dar nu putea ajunge la ea. În loc să se apropie, se îndepărta şi mai mult de ea.
Încercă să-i vorbească, dar putea.
Nu rostea cuvinte, ci nişte suspine care cum atingeau aerul, se prefăceau în nori. Nu avea nici o putere asupra lor. Păreau că ascultă de o pensulă invizibilă, a cărei delicateţe şi măiestrie o ţintui pe loc.
Şi-a dat seama atunci că cineva desena un vis.
Şi a tăcut, să nu-i tulbure culorile.