Când vine vorba de a-ţi justifica neîmplinirile, nefericirea şi eşecurile de tot felul cea mai la îndemână soluţie e să dai vina pe altcineva. Sau pe condiţiile vitrege care n-au permis să-ţi dezvolţi potenţialul gigantic ce se chinuie din răsputeri să se materializeze în realizări răsunătoare pe care să le fluturi ostentativ în faţa altora mai puţin norocoşi.

E un mare bullshit să crezi altceva decât asta. Ca de exemplu că vezi-doamne doar tu eşti responsabil de încotro ţi se îndreaptă drumul vieţii. Să fim serioşi. De câte ori n-ai muncit cu toată implicarea şi dăruirea şi ai ajuns şi dezamăgit şi fără speranţă, în timp ce altul s-a jucat puţin cu trofeul la care tânjeai tu de atâta vreme şi apoi l-a aruncat într-un colţ?

Fără s-o dau în fatalisme şi-n tăieri de vene că viaţa e grea şi nedreaptă, ţin să ridic un pic în slăvi forţa miraculoasă a norocului. Nu înseamnă totul norocul, dar dacă nu-l ai, degeaba eşti genial. Fără noroc eşti doar mediocru, fără noroc eşti doar un fraier care trebuie să compenseze prin multă muncă handicapurile lui naturale.

Bine, şi nu e important doar să ai noroc, e important nici să nu ai ghinion. Trebuie să fii cel puţin prost să te încrezi doar în noroc (deşi e bine cunoscută vorba), la fel cum trebuie să fii cel puţin prost să te încrezi doar în munca ta (deşi asta e niţel mai palpabilă decât norocul). Ca să ajungi la adevărate succese trebuie să le combini pe-astea în aşa măsură încât să nu-ţi dea cu virgulă atunci când pui şi suflet.

Dar atunci când realizezi, după suişuri şi coborâuşuri care mai de care mai abrupte, că eşti un mare fraier dacă alegi să stai la mâna destinului şi să depinzi de lucruri aşa de incerte cum e norocul sau ghinionul, preferi să tragi şi mai tare ca să te asiguri că o să reuşeşti indiferent ce sau că măcar o să poţi da vina doar pe tine dacă merge ceva prost.

Asta duce câteodată la realizări spectaculoase, dacă ţi se aliniază planetele favorabil, sau din contră, la lucruri care nu depăşesc o limită a normalităţii. Dar în orice caz duce la situarea pe-o linie de plutire deasupra nivelului mării şi la mulţumirea de sine, care e poate unul dintre cele mai liniştitoare sentimente care nu ţine cont de reuşită sau eşec. Cu toate că te încălzeşte doar atât cât să nu te frigă eşecul.

Ideea era în schimb alta şi anume că oricât de mult noroc ai avea sau nu, ca structură interioară rămâi aceeaşi persoană, cu aceeaşi valoare şi acelaşi potenţial de la început. Care se văd oricât de mult ai urca sau ai coborî pe scara realizărilor de tot felul, cel puţin în ochii celor care contează.