Helen Roseveare, doctor si misionar englez in Zair, a povestit ce i s-a intamplat in Africa. A spus aceasta intamplare in marturia ei de miercuri seara, la Biserica Baptista Thomas Road....

Intr-o noapte am lucrat din greu ca sa asist o mama la nastere, dar in ciuda tuturor stradaniilor noastre, ea a murit lasand in urma un bebelus mititel, nascut prematur, si o fetita de doi ani, plangand. A fost dificil sa pastram bebelusul in viata, deoarece nu aveam incubator (nu era electricitate pentru alimentarea unui incubator) si nimic care sa faciliteze metodele necesare si speciale de hranire.

Cu toate ca ne aflam la ecuator, noptile erau deseori friguroase, cu accese inselatoare. Una din moasele studente a mers dupa cutia pe care o aveam pentru asemenea copii si dupa scutecul de bumbac in care bebelusul avea sa fie infasurat. Alta a mers sa puna lemne pe foc si sa umple o sticla cu apa fierbinte. Putin mai tarziu, a venit inapoi suparata si mi-a spus ca, in timp ce umplea sticla, aceasta s-a crapat. Cauciucul se distruge usor in climatul tropical.

"Si era ultima noastra sticla pentru apa fierbinte!" exclama ea. Asa cum in Vest nu are nici un rost sa plangi pentru laptele varsat, asa si in Africa Centrala poate fi considerat fara rost sa plangi dupa sticle sparte. Dar nu cresc in copaci si nu sunt nici magazine pe cararile padurii. "Bine", i-am spus "pune copilul langa foc cat se poate de aproape ca sa fie in siguranta si tu culca-te intre bebelus si usa ca sa-l aperi de curent. Misiunea ta e sa tii copilul cald."

Urmatoarea zi, pe la pranz, asa cum faceam in majoritatea zilelor, am mers sa ma rog cu fiecare dintre copiii orfani care voiau sa ma insoteasca. Le-am dat celor mici diferite sugestii pentru motive de rugaciune si le-am spus si despre bebelus. Le-am explicat problema noastra, aceea de a tine copilul tot timpul destul de cald, mentionand si despre sticla pentru apa fierbinte. Bebelusul putea muri imediat daca facea friguri. Le-am spus si despre sora lui de doi ani, care plange pentru ca mama ei a murit. O fetita de zece ani, Ruth, s-a rugat cu obisnuita sinceritate concisa a copiilor nostri africani. "Doamne, te rog", s-a rugat ea "trimite-ne o sticla. Nu maine, ca n-ar mai fi de nici un folos pentru ca maine copilul va fi mort, ci trimite-o, te rugam, in dupa-amiaza asta." In timp ce ma sufocam in mine din pricina indraznelii rugaciunii, ea a adaugat in incheiere: "Si daca tot te ocupi de asta, n-ai vrea sa trimiti si o papusica pentru fetita, astfel incat sa stie ca Tu te gandesti la ea?"

Asa cum se intampla deseori la rugaciunile copiilor, eram pusa intr-o situatie dificila. Puteam sa spun din toata inima: "Amin"? Pur si simplu nu credeam ca Dumnezeu ar putea face asta. O, da, stiam ca El poate face orice. Asa spune Biblia. Dar sunt limite, nu-i asa? Singurul mod prin care Dumnezeu putea raspunde acestei rugaciuni aparte era primirea unui pachet de acasa. Eram in Africa de mai mult de patru ani si niciodata nu primisem nici macar un pachet de acasa; si chiar daca cineva mi-ar fi trimis un pachet, cine ar fi pus in el o sticla pentru apa fierbinte? Eram doar la ecuator!

La jumatatea dupa-amiezii, in timp ce predam la scoala de asistente, am primit un mesaj ca era o masina la usa din fata a casei mele. Cand am ajuns acasa, masina plecase, dar acolo, pe veranda, era un pachet mare, de mai multe kilograme. Am simtit cum mi se adunau lacrimi in ochi. N-am putut sa deschid singura pachetul, asa ca am trimis dupa copiii orfani. Impreuna am scos snurul, desfacand cu grija fiecare nod. Am impaturit hartia, avand grija ca sa nu o rupem degeaba. Curiozitatea si emotia cresteau. Treizeci sau patruzeci de ochi priveau cu cea mai mare atentie cutia cea mare de carton. Intai am scos pulovere impletite, frumos colorate. Ochii le straluceau cand le-am impartit. Apoi am gasit bandaje tricotate pentru pacientii leprozeriei si copiii pareau putin plictisiti. A urmat o cutie de stafide - aveam sa facem umplem un cuptor cu minunate chifle pentru week-end. Cand am controlat din nou cu mana in cutie, am simtit... ar fi putut fi? Am apucat si am scos din cutie – "da, o sticla de cauciuc pentru apa fierbinte, nou-nouta!" am strigat. Nu-I cerusem lui Dumnezeu s-o trimita; de fapt nici n-am crezut ca el va trimite asa ceva.

Ruth era in primul rand de copii. S-a repezit in fata, strigand: "Daca Dumnezeu a trimis sticla, sigur este si papusa!" Scotocind prin cutie, ea scoase o papusa mica, imbracata minunat. Ochii ii stralucira! Nu se indoise deloc. Uitandu-se la mine, intreba: "As putea merge cu tine, mami, sa dau papusica acelei fetite ca sa stie ca Isus cu adevarat o iubeste?" Acel pachet calatorise timp de cinci luni. Fusese trimis de fostul meu instructor de la Scoala Duminicala, al carei lider a auzit si a ascultat indemnul lui Dumnezeu de a trimite o sticla pentru apa fierbinte chiar la ecuator. Si o fetita pusese inauntru o papusa pentru un copil african - cu cinci luni inainte - ca raspuns la rugaciunea plina de credinta a uneia de zece ani care a spus "in dupa amiaza asta". "Inainte ca sa ma cheme, le voi raspunde!" Isaia 65:24