Expresia “cea mai frumoasa poveste de dragoste”, desi larg utilizata mie imi suna usor a pleonasm.

Toate povestile de dragoste sunt frumoase. Evident ca fiecare isi percepe propria poveste ca fiind cea mai frumoasa, pentru ca, firesc, o taieste intens si activ. Si chiar si perceptia asupra acestor povesti este total diferita in functie de experienta si preferintele personale. Recunosc ca mi-am schimbat in timp perceptia asupra acestor povesti. Intr-un mod mai degraba nefiresc.

Cand eram mai micuta ma gandeam ca adevarata dragoste presupune multa suferinta. Ajunsesem la concluzia ca doi oameni pentru a se iubi pe viata trebuie sa fie separati de fortele destinului si sa depaseasca multe obstacole pentru ca iubirea lor sa dobandeasca acea profunzime arhetipala. Eram sub puternica influenta a unor lecturi precum “Lorelei” de Ionel Teodoreanu sau “Suferintele tanarului Werther” al lui Goethe.

In timp insa mi-am schimbat parerea. Nu am citit romane de dragoste in acest scop. Pur si simplu am constatat ca se poate iubi si fara sa ne separe diferite drame, numai pentru ca apoi, epuizati sa ne intalnim si sa murim impreuna dupa ce ne-am trait tineretea in lacrimi si asteptari. Asta nu inseamna ca acum am devenit optimista sau naiva absurda care si-a legat o panglica roza la ochi si nu mai percepe viata asa cum este. Nu! Numai ca am inteles ca este mai usor sa depasesti greutatile in doi si ca mai degraba sprijinul reciproc uneste si nu trairea separata a suferintelor. Nu am spus povestea mea de dragoste, pentru ca am trait numeroase idile dar nu o poveste. Am spus ce inteleg eu printr-o poveste, esentialul. Si este o poveste simpla care asteapta numai o colaborare fructuoasa pentru a se scrie singura.