Lasă-mă să-ţi văd mâna cu unghii proapsăt rotunjite înainte de a-mi mângâia părul, mişcarea curbilinie a formelor tale mă-nnebuneşte! Am şi eu obsesiile mele, degetele tale pe cana verde, sucul de portocale în care te oglindeşti, aşa ca un soare poposind portocaliu în arome, profunzimea cu care-mi zâmbeşti a câta oară spărgând îndoielile ca pe nişte globuri de pus în brad. Cum strălucirea globurilor e mai fascinantă pe dinăuntru. Dar nu ai cum să observi asta decât din cioburi.

În strânsoarea nopţii m-am răsucit pe o parte, m-am rătăcit printre vise, întind mâna să aprind o poveste, cuvintele visate au altă culoare, urmăresc alte mecanisme de ordonare, orbecăitul pe coridoarele memoriei, te strig, vino din ţinutul rafinat al Arcadiei, iubito, pune-mi mâna pe frunte, am o temperatură şi jumătate, poate e de la presiunea atmosferică a vinului negru, ori cea a Iubirii.

Am scris „turme de nori pasc cerul” cu glasul ochilor şi te-am văzut călărind un cal alb, străbătând istoria şi lumina în veşmânt de hyacint, ce vestigii de feminitate ascunzi tu iubito?, că treci şi petreci prin supra-simţul formelor, prin pătrunsul nepătruns al misterelor.

Există două tipuri de lene, una praxiologică şi alta când te exprimi cu stupefacţie: uaaaaaauuuuuu, cu strigăt de Antigona îndulcit, pentru ca apoi, domestică şi exact ca o pisică, să te aşezi peste mine într-un dormind ca un deja-vu palpabil şi tandru, alungită tacticos şi catifelată, pentru ca simţul meu atent să-ţi simtă formele, să le perceapă estetic cu mâini de sculptor, să te visez cu mintea impregnată de primăvară. Chiar dacă fulgi pribegi se-nlănţuie la dans şi fac figuraţie prin anotimpul umed şi noi prin viaţă, iubita mea.

Mi-am dechis mâna să te privesc, specială dănţuind pe conduri de plăcwere, a apărut un „w” pe aici în plus, nu-i nimic, nu-l şterg, e ca un cowboy săltăreţ, aleargă prin cuvinte bezmetic, am să ţi-l cumpăr iubito, să-l aşezi în colecţia ta de parfumuri...