A fost odata ca niciodata o insula pe care traiau toate sentimentele: fericirea, tristetea, stiinta
si multe altele, inclusiv iubirea. Intr-o zi toate sentimentele au fost anuntate ca insula se va scu
funda pe fundul oceanului. Asa ca sentimentele si-au pregatit barcile de plecare. Iubirea a fost singura
care a ramas. Ea a vrut sa pastreze paradisul insulei pana in ultimul moment. Cand insula s-a scufundat
aproape toata, Iubirea a decis ca e timpul sa plece.
A inceput sa caute pe cineva caruia sa ii ceara ajutor. Tocmai atunci s-a intamplat
ca Bogatia trecea pe acolo intr-o barca mare. Iubirea a intrebat: Bogatie, pot veni cu tine pe barca ta?
Bogatia a raspuns: Imi pare rau dar este mult aur si argint pe barca mea si nu mai
este loc si pentru tine. Atunci Iubirea s-a decis sa intrebe pe Vanitate. Ea a strigat:
Vanitate, te rog ajuta-ma. Nu pot sa te ajut, esti uda toata si mi-ai strica frumoasa barca.-
spuse Vanitatea. Apoi Iubirea o vazu pe Tristete. Iubirea zise: Tristete, lasa-ma te rog sa merg cu
tine. Tristetea a raspuns: Iubire, imi pare rau dar acum simt nevoia sa fiu singura. Apoi Iubirea a
vazut pe Fericire. Iubirea a strigat tare :Fericire, ia-ma cu tine te rog. Dar Fericirea se bucura prea
tare ca sa mai auda pe Iubire strigand. Atunci Iubirea a inceput sa planga.
Tocmai atunci auzi o voce spunand: Vino Iubire, am sa te iau cu mine in barca. Era un batran. Iubirea
s-a simtit asa de binecuvantata si s-a bucurat asa de tare incat a uitat sa intrebe pe batran numele.
Cand a sosit la mal batranul si-a urmat drumul. Iubirea a realizat cat de mult ii datoreaza acestuia.
Atunci a intrebat pe Stiinta si aceasta i-a raspuns: A fost Timpul - ii spuse aceasta. Dar de ce m-a
ajutat Timpul cand nimeni altcineva nu m-a ajutat? - a intrebat Iubirea. Stiinta a zambit si cu adanca
intelepciune si sinceritate a raspuns:
Pentru ca doar Timpul este capabil sa inteleaga cat de minunata e Iubirea.