“Cu femeile, se intampla un mare si bizar paradox. Contradictiile se impletesc in alcatuirea lor psihica, dand nastere unui amalgam in care este imposibil sa mai detectezi vreo urma de logica si organizare. De pilda, ele sunt convinse ca merita tot ce e mai bun. Sloganul unei celebre firme de cosmetice s-a transformat la ele in principiu calauzitor dupa care isi ghideaza intreaga existenta, orice demers si fiecare gest.

Vor un barbat care sa arate bine, sa taca atunci cand ele deschid gura, sa asculte, sa ghiceasca mai ceva ca mama omida ce le-a suparat atunci cand se holbeaza in gol, fac o cuta acra intre sprancene, bat din picior nervos si, daca sunt intrebate, se enerveaza si mai rau, raspunzand latrat “nimic”. Specimenul respectiv mai trebuie sa fie prevazut si cu o masina ultimul racnet si un cont gras in banca. Bineinteles, cum am putut sa uit, mai este necesar sa aiba simtul umorului (cum sa nu ti-l pierzi cand esti hranit cu o fata acra in fiecare zi), sa fie romantic, sensibil si inteligent. Parca asa spun pretendentele la titluri de miss, dar si catele din piata daca le cere cineva sa caracterizeze barbatul ideal.

A-propos de asta, ma intreb de ce cinematografia a inventat atatia eroi care salveaza lumea din tot felul de situatii imposibile si cataclisme (Spiderman, Batman, Superman), absolut disperate si nici macar unul care sa intrupeze idealul masculin nascocit de capsorul dezorientat si confuz al femeii. Sau, ma rog, atunci cand se incearca, eroii mor pana la finalul peliculei, in incercarea lor temerara. De ce? Pentru ca, daca avem oaresce sperante de la stiinta ca, in viitor, umanitatea va fi capabila sa produca asemenea specimene, cu ajutorul tehnologiei, daca stim ca ceea ce azi pare SF se poate transforma in realitate maine, niciun om rational nu poate nutri aceeasi nadejde cand vine vorba de fantasmele feminine.

Ca sa revenim, femeile au aceste pretentii din simplul motiv ca merita. Au impresia, de-a dreptul naucitoare, ca tot ce e mai bun in lumea asta li se cuvine lor, ca pot intinde mainile catre orice e frumos, tentant, mirific si ca toate lucrurile pozitive nu au fost create decat pentru uzul si placerea lor.

Poate ca ar avea dreptate. Asta in cazul in care am avea de-a face cu o superwoman sau, macar, catwoman. Numai asa s-ar putea justifica nivelul inalt al pretentiilor lor. Insa paradoxul consta in faptul ca, pe cat de inalte le sunt idealurile, pe cat de intangibile, pe atat de “scazuta” este propria imagine.

S-o recunoastem cu totii: ni se urca sangele la cap, ni se irita pielea, pulsul atinge cote ametitoare, incepem sa respiram mai greu si sa avem palpitatii cand auzim urmatoarele: “Am celulita?”, “Ma mai iubesti?”, “Nu-i asa ca sunt mai frumoasa decat X?”, “La ce te gandesti?”. Toate denota lipsa de incredere si e vai de capul celui care la aceste stupizenii raspunde monosilabic. Nuuu, dupa ce ca ne adreseaza aceste intrebari in mod repetat, pretind si entuziasm in raspunsuri. Daca nu le este pe plac replica, discutia va continua la nesfarsit, cam cum continuau si chinurile bietului Sisif. Bolovanul prostiei va cobori mereu si mereu pe panta rabdarii si a tolerantei tale si va trebui s-o iei de la capat, oferind asigurari si reasigurari, caci cine-si permite luxul sinceritatii cu o femeie? Trebuie sa fii sinucigas si, daca am supravietuit pana acum, asta se datoreaza numai abilitatii noastre de a evita astfel de capcane.

Asadar, daca ele insele se considera grase, nedezirabile, nerealizate, caci asta denota intrebarile lor, daca au mereu nevoie de confirmarea noastra, de unde le vine indrazneala pretentiilor? Cum poate o fiinta slaba, tematoare, tremuranda din toate cele sa ridice privirea catre zei (cam asa ar fi barbatul ideal pe care-l reclama cu atata tarie)? Un nou paradox, un nou mister, pe cale sa ramana nedescifrat. Din nou, remarcam cu usurinta lipsa simtului masurii, caderea in ridicol, absenta simtului proportiilor si, nu in ultimul rand, al bunului simt.

Toate atribute tipic feminine. Ma intreb ce-ar fi daca demoazelele si-ar mai ajusta putin idealurile, pe ici, pe colo, sa le aduca intr-un plan situat in realitate. Am trai cu totii mai fericiti si mai linistiti. Viseaza toate la feti-frumosi si cavaleri pe cai albi fara ca ele sa fie niste cosanzene. Fatuca draga, nu m-ai asteptat 20 de ani intr-un turn de fildes ca sa ai acum pretentia sa incep sa fac escalada ca sa ajung la ferastruica inimii tale. Nuuu, trezeste-te! Te-am cules dintr-un club, in timp ce te zbantuiai pe muzica, libera si nevatamata, asa ca exigentele nu prea isi au locul aici.

Cositele tale nu sunt balaie decat cu ajutorul cosmeticienei, nu al zanei bune, cu bagheta magica facatoare de minuni. Nici n-a aparut vreun imparat verde care sa ma anunte ca pentru a accede la mana ta trebuie sa trec prin probe de foc, sa separ faina de nisip sau sa aduc pielea vreunei bestii infricosatoare. Si, cum sa va spun eu, domnitelor, dar in basme recompensele erau pe masura sacrificiilor. Asa ca si daca mama ta, sa zicem, ar lua cuvantul si ar incepe sa emita anumite cerinte, as zice “Nu, merci!”. Ileana Cosanzeana nu era depresiva, nu-i apareau cosuri care sa declanseze crize de personalitate, iar Cenusareasa nu era atenta la ce inel primise Frumoasa din Padurea Adormita de Valentine’s Day. Asa ca prefer sa-mi las calul alb sa se odihneasca si pe voi sa va invit la o plimbare cu drezina. Nu va simtiti ofensate, e doar o adaptare la realitate.”

(Coltul Misoginului, Maximus)