Nu ştiu dacă m-am născut, când am făcut-o şi de ce. Nu am nicio amintire legată de această treabă mai mult sau mai puţin plăcută simţurilor vizuale ale privitorului de ocazie. Prima mea amintire mă plasează într-un pat împrejmuit cu gratii, un fel de celulă în care pentru prima dată am simţit ameninţarea lumii exterioare în care am fost aruncat fără voia mea. Veţi spune, „eh, drăcie, dar cine a avut şansa de a alege?”. Nu ştiu, nu ma interesează. Dacă mi-aş pierde vremea gândindu-mă la cei din jur, aş muri de foame, de sete sau martir creştin descărnat pe templul deznădejdii. Ca să mă întorc la povestea mea, în acele vremuri de tristă amintire dar pline de evenimente importante pentru cei din jur n-aveam nicio treabă. Nu ştiam ce sunt banii, ce este Kant, cu atât mai puţin cine e Dumnezeu sau Gigi Becali. Ştiam să emit vocalize care deşi, după părerea mea de muzician, erau lipsite de orice veleităţi artistice, adunau fanii în jurul meu. Cum de autografe nu auzisem şi nici nu mă învăţase nimeni, eu le ofeream în schimb bucuria de a spăla scutecele maronii de câte cinci ori pe zi. Da, ştiu că mă veţi acuza de lipsă de plasticism dar, pe vremea aceea, cam asta era părerea mea despre lume şi cum de înjurat nu ştiam, o dezvăluiam prin culoare şi miros. De înjurat aveam să învăţ cât de curând şi, cu această ocazie le voi mulţumi microbiştilor dar, asta e altă poveste.
Aşadar, nivelul meu de trai pe vremea aceea era extrem de ridicat, deşi trăiam vremuri comuniste. Aveam doi servitori permanenţi care mă alintau, spălau, hrăneau şi alte cele de fiecare dată când era nevoie. Pe urmă, erau servitorii de ocazie şi fanii care de fiecare dată când călcau pragul casei mele se ploconeau în faţa mea cântând şi gângurind tot felul de prostii care mă amuzau la culme. Este incredibil cât de tâmpi devin oamenii atunci când se află în faţa unor copii… Pe vremea aceea, credeam că aşa sunt toţi. Abia mai târziu mi-am dat seama că doar în prezenţa mea deveneau bufoni: la serviciu erau ascultători iar acasa, ascultaţi. De cine, nu se ştie nici în ziua de azi. N-a durat mult până să aflu că oamenii care se îngrijeau de bucuria mea se numeau părinţi, că omul mai înalt era Tata iar cel mai scund şi mai împlinit în partea din faţă a trupului, Mama. Bineînţeles că m-am ataşat repede de cel din urmă, poate pentru faptul că părea să-mi dea mai multă importanţă şi se străduia să-mi ţină companie cât mai mult în această Lume Nouă de care începeam să fiu conştient. Celălalt, Tata, mai uşor de pronunţat dar mai greu de văzut, părea mai ataşat de un obiect ciudat care stătea într-un colţ al camerei şi, care, pe lângă că scotea un zgomot strident şi lumina în fiecare seară, strângea duminica câte cinci Tata la un loc care, începeau să gesticuleze, să urle şi să înjure luminile acelea ciudate. Am aflat mai târziu că se uitau la meciuri şi că stresul era normal în condiţiile în care Poli pierdea întotdeauna meciurile dar niciodată inima suporterilor şi că apa aceea nu era apă ci un fel de foc lichid care te ajută să treci mai uşor peste supărarea sau bucurie. Dacă tot am pomenit de Poli, vă voi spune că pe vremea aceea locuiam în Timişoara, într-o zonă care niciodată n-am înţeles de ce se numea Zona Soarelui, într-un apartament cu două camere imens, ori poate eu eram prea mic… În afară de un teren viran plin de gunoaie şi blocurile gri cu alimentară la parter nu prea era mare lucru în acel cartier. Cu primul copac m-am întâlnit la câţiva kilometri de casă, la bunicii care locuiau în Fabric, cartierul de la capătul lumii. În rest, ciment şi noroi. Probabil că de aici şi numele cartierului, de vreme ce umbră nu exista decât în alimentară, loc în care puteai măsura şi viteza şi direcţia vântului. În schimb, deşi blocurile erau noi, beneficiam de aer condiţionat de starea precară a fundaţiei care, cu fiecare an se deplasa în direcţia vântului lăsând găuri de acces ale soarelui printre pereţii apartamentelor. Cu şobolanii era mai greu, pentru că obişnuiau să caute culcuş prin paturile tinerilor comunişti repartizaţi în acest cartier însorit. Eu n-aveam treabă însă, poate şi pentru că pe vremea aceea nu făceam distincţie între şobolan şi bicicletă. Nu că mi-ar fi păsat. Dar, pentru că am început cu începutul, am să vă povestesc despre lumea mea aşa cum o vedeam atunci.
Voi începe cu partea negativă, doar ca să vă amărăsc şi pe voi încă de la primele pagini. Vă daţi seama cum e şi cu lumea asta şi primul contact al fiinţei dotate (ce bine era sa nu) cu inteligenţă şi universul bubos în care trăim. După ce vreme de nouă luni (în cazul meu doar opt) eşti stăpânul prorpiului univers, un fel de Dumnezeu atotputernic şi autosiuficient, te trezeşti în braţele unui doctor care cu o mână se ţine de buzunare şi cu cealaltă încearcă să te elibereze (ce mincinoasă idee) din pântecul iubitor. Se zice că n-am plâns. Am să vă spun de ce: cum naiba să plâng? Probabil că prima mea reacţie a fost ceva de genul WTF?!?! Sunteţi tâmpiţi? În loc să vă băgaţi voi lângă mine, mă scoateţi afară? Abia mai târziu am aflat că de fapt toţi cei din jur tânjeau după pântecul originar, salutându-se unul pe altul, din când în când, cu urări de întoarcere la origine. S-ar fi băgat ei cu mare bucurie însă erau dezavantajaţi de statură. Mda, statura, singura modalitate a naturii de a ne sfida. Creştem, odată cu noi creşte şi universul. La un moment dat suntem prea mari pentru a ne întoarce de unde am purces, prea mici pentru a ne găsi un loc în Univers, pentru că noi ne oprim din crescut, el nu. Mai întâi e o cameră, apoi descoperim baia, bucătăria, parcurile, oraşul. Călătorim în ţară şi străinătate descoperind Pământul. Apoi privim la stele, încercăm să le desluşim rostul şi, aici ne oprim. Am ajuns la statura optimă, la vârsta adultă de unde începe numnărătoarea inversă. Şi totuşi, există ceva şi dincolo de stele. E infinitul. Noi nu.