Diagnostic sub lună plină…

În jurul meu parcă totul vuieşte de nerăbdare, deşi au mai rămas mai bine de şase ore. Oameni în toată firea cu prichindei de mână sunt mai neliniştiţi decât îndrăgostiţii din parc, florăresele de la colţ aflate în grevă se contrazic aprins, pensionarii şahişti din Tei rămân parcă stană de piatră, cu piesele în mână. Explozia alb-roşie îşi face încet-încet simţită prezenţa…la început grupuri de doi-trei suporteri cu fulare bine ascunse sub tricouri largi, neobişnuit de tăcuţi, apoi grupuleţe mai mari şi mai gălăgioase. Mai e, însă până când în venele străzilor va curge doar alb şi roşu. Căci e o ultimă şansă…iar lumea simte asta…pe străzi, în bodegi, parcuri sau la intrarea în stadion acelaşi leitmotiv: “Dom’le, italienii ăştia sunt de bătut! Echipă nu prea au, în tur am fost mult peste ei! Cum să nu-i batem cu Lobonţ în poartă?”

Şi pentru bătrânul 23 astăzi e ultima şansă…astăzi va fi în centrul atenţiei, poate pentru ultima oară. Şi pentru ultima oară este privit cu simpatie şi condescendenţă. Oamenii se îndreaptă veseli, doataţi cu seminţe, steaguri şi multe multe speranţe. Iar eu simt că nu mai pot…strâng în pumni eşarfa, alerg până la autbuzul 312 şi mă arunc în el. Şi nimeresc lângă un moşneguţ ce mă priveşte cu neîncredere, destul de arogant. Se vede treaba că e vreun intelectual. Mă priveşte din ce în ce mai urât, iar apoi încearcă să intre în vorbă, fixându-mă cu nişte ochi cenuşii, de cobe rea:

-Scuză-mă domnule, mergeţi la un meci?

Îi răspund într-o doară şi îi întorc spatele. Ce frustrat! Dar îi simt mâna pe umărul meu. Mă întorc brusc.

-Şi ce diagnostic daţi pentru meciul din seara asta?

-Domnule, presupun că aţi intenţionat să mă întrebaţi de un pronostic, sau de o părere, în legătură cu vreun diagnostic, v-aş putea recomanda spitalul Fundeni, deşi fiţi sigur că nu v-aş dori să ajungeţi acolo…iar dacă v-aţi exprimat cumva metaforic, atunci fiţi sigur că îngropăm Lazio în seara asta!

Cu siguranţă nu a fost prea mulţumit de răspuns. A coborât la prima staţie. Am încercat să fac abstracţie de întâmplarea asta nefericită…Şi totuşi…

50.000 de oameni cântă, flutură steaguri…atmosfera de pe Lia Manoliu nu se poate descrie în cuvinte. Iar coregrafia…cred că orice echipă supergalonată din Europa ar fi invidioasă…pentru prima oară în seara aceea am realizat că reprezentăm România, iar luna plină de pe cer veghea parcă la ascensiunea noastră, a tuturora care ştiu că istoria obligă…atacăm prin pase inspirate, Bratu prinde o minge excelent lansată şi îl execută pe Balotta, rămas un bătrânel incapabil, aidoma celui din 312…iar peluza cântă…nu mai trebuie să fac nici un efort pentru a-mi închipui paradisul…50.000 de oameni în delir într-o repriză în care, depravata Romă cădea ca şi în 476, sub asaltul barbarilor…

CIIIIIIIIINEEEEEEEE SUUNTEEEEEEEEMMMM!!!

Suntem câinii cei veninoşi, nu spartanii din 300!!!

A venit pauza…45 de minute de masa bogaţilor. 45 de minute de Pământul Făgăduinţei…45 de minute în care s-a rupt totul…Năstase bâlbâie o minge, apoi faultează…peluza înlemneşte. Rokki transformă. Sunt nume parcă predestinate…Apoi Blay greşeşte şi el. Şi din nou Năstase. Ce momente de coşmar!!!E deja 3-1 pentru Lazio. S-a terminat şi anul acesta…Nici o speranţă. Italienii îşi fac jocul aşa cum ştiu. Rokki şi Pandev ne-au purtat de la extaz la agonie…din Paradis spre pământ…spre acelaşi pământ pe care an de an trebuie să-l cultivăm cu munci sisifice…Din înaltul peluzei aud un răget de fiară rănită ce m-a rănit şi pe mine şi cred că pe toţi, în acea acalmie apăsătoare: AŞA SUNTEM NOI CÂINII BLESTEMAŢI!!!Mă întorc şi îl zăresc pe bătrâneul din autobuz…iar eu stau, privesc luna şi mă gândesc la un diagnostic…meciul de mult s-a terminat, luminile s-au stins, iar eu privesc luna şi o întreb: ce diagnostic? să fie lipsă de noroc? sau de concentrare? să fie oare vina lui Rednic? sau perfidia lui Delio Rossi? Nu găsesc un răspuns…

Viaţa merge înainte. Dar cum? Cu amintirea unei seri prea neagră, cu stafia unui 23 August hăituit de trecut şi îngropat lent de viitor, cu imagine unui Gigi ce se miaună ca un psihopat de la Spitalul 9, atunci câd nu-şi bate joc de tot ce au românii mai scump - credinţa în Dumnezeu! Cu asta intrăm în Europa? Nu, mulţumesc…dacă Steaua reprezintă România în Europa, atunci prefer să nu fiu român…prefer să schiaun în tăcere şi să mă scutur de jigăraie…doar sunt câine…

Curaj!!! Diagnosticul este că aparţinem altei ere, că aparţinem unui alt ciclu (cum bine îi place lui Cornel Dinu să spună), că aparţinem unei alte Românii şi că doar prin suferinţă putem să ne ridicăm odată…Odată…ştiu că va veni…

Deocamdată, ai avut dreptate bătrâne…suferim…